1 2 3 4 5 6 7 8 9 ... 13

Ian McEwan Cainii negri - səhifə 4

səhifə4/13
tarix02.03.2018
ölçüsü0.56 Mb.

Ziua în care îşi luase inima în dinţi şi intrase cu paşi mari în birou, hotărâtă să-I facă pe Bernard s-o invite la dejun, se nimerise a fi chiar ziua aleasă de el ca s-o privească mai pe îndelete. O studiase atât de direct, atât de neruşinat de posesiv, încât ea se împleticise în timp ce înainta spre birou, într-un colţ, presupusul frate surâdea, ridicându-se încet în picioare. June pusese pachetul cu hârtii pe masă şi o zbughise afară. Dar acum ştia că omul dorit muşcase nada. De atunci, ori de câte ori intrase în biroul lui, Bernard mişcase din maxilarul lui lat, în căutarea unui cuvânt amabil. Ca să obţină o invitaţie la masă. la Joe Lyons, n-a mai fost nevoie decât de o aluzie discretă.

Mi se pare bizar că nu şi-au comparat niciodată amintirile din perioada începuturilor. Sunt sigur că pe June ar fi amuzat-o deosebirile. Ele i-ar fi confirmat prejudecăţile ulterioare; că Bernard nu e înclinat spre meditaţie, că ignoră subtilele curente ce compun realitatea pe care pretinde că o cunoaşte şi o controlează. Totuşi, m-am abţinut să-i relatez lui June versiunea lui Bernard, sau pe a lui June lui Bernard. A fost decizia mea, nu a lor, să păstrez secretul celor două variante, să le ţin separate. Nici unul dintre ei nu putea să creadă că lucrurile stăteau chiar aşa şi deveneam conştient, în discuţiile noastre, că eram folosit ca purtător de mesaje şi impresii. Lui June i-ar fi tihnit să-I cert pe Bernard, în numele ei, pentru concepţia lui despre lume, nici mai mult, nici mai puţin, şi pentru viaţa lui agitată, cu conferinţe radiodifuzate şi relaţii cu menajera. Lui Bernard i-ar fi plăcut să-i comunic lui June nu numai iluzoria-i credinţă că este absolut intact şi fără ea, ci şi că ţine la ea în continuare, în pofida evidentei ei nebanii - în acest mod l-aş fi cruţat de o nouă vizită terifiantă, sau i-aş fi uşurat-o mult pe următoarea Când mă vedea, fiecare se străduia să pescuiască informaţii, smulgându-mi-le prin linguşiri, ducându-mă cu zăhărelul, de obicei avansând propuneri dubioase, subţire deghizate ca întrebări. Bunăoară, Bernard: o ţin sedată în continuare? M-a bârfit non-stop? Crezi că mă va urî o veşnicie? Şi June: Ţi-a vorbit mult despre doamna Briggs (menajera)? A renunţat la planurile de sinucidere?

Răspunsurile mele erau evazive. N-aveam ce le spune ca să-i mulţumesc şi, oricum, puteau să-şi telefoneze sau să se întâlnească ori de câte ori doreau. Se înfrânau, însă, şi n-o făceau; asemenea îndrăgostiţilor tineri şi ridicol de mândri, credeau că cel ce solicita o întâlnire dă dovadă de slăbiciune, de o dependenţă emoţională vrednică de dispreţ.

June se trezi din cele cinci minute de moţăiala ca să vadă, aşezat lângă patul ei, un bărbat cu început de chelie, cu un blocnotes în mână. Unde anume se găsea? Cine era individul? Ce voia de la ea? Surpriza înfricoşată, crescândă, din ochii ei mi se comunica direct, inhibându-mi reacţiile în aşa măsură, încât nu reuşeam să găsesc imediat formulele necesare pentru a o linişti, iar când le-am găsit, în sfârşit, m-a apucat bâlbâială Dar nici n-am terminat de vorbit că ea şi refacuse. în minte, lanţul cauzal, era din nou stăpână pe povestea depănată şi îşi amintise că ginerele ei venise cu scopul de a o înregistra.

Îşi drese, aşadar, glasul:

— Unde rămăsesem?

Amândoi ştiam că aruncase o privire în hău. în acea vâl-toare a lipsei de noimă în care lucrurile nu aveau nume şi nu se legau, iar ceea ce văzuse o înspăimântase. Mai bine zis, ne înspăimântase pe amândoi. Eu, însă, nu puteam recunoaşte acest lucru, nu înainte de a-l fi mărturisit ea.

Acum ştia exact unde se găsea, aşa cum ştia şi ce avea să urmeze. Dar, în timpul scurtei drame psihologice de după trezirea ei. m-am pomenit că încerc să opun rezistenţă inevitabilei sugestii pe care eram gata-gata s-o rostesc: „Şi ce s-a petrecut a doua zi?" Doream s-o orientez în altă direcţie. Ne referiserăm deja de prea multe ori la „a doua zi". Ascultam o saga de familie, o cronică împovărată de repetiţii, nu atât rememorată în detaliu, cât recitată ca o rugăciune învăţată pe dinafară. O ascultasem şi în Polonia, cu mulţi ani înainte, când o cunoscusem pe Jenny. O auzisem destul de des şi de la Bernard, chiar dacă el nu fusese martor, în sensul strict al cuvântului. Fusese repovestită de Crăciun, sau cu ocazia altor reuniuni de familie. Din punctul de vedere al lui June, urma să fie porţiunea centrală a scrierii mele, aşa cum era şi în povestea vieţii ei -momentul definitoriu, experienţa ce conducea la reformulare, adevărul relevat în lumina căruia toate concluziile trebuiau regândite. Era vorba de o poveste a cărei funcţie conta mult mai mult decât acurateţea istorică. Aveam de a face cu un mit, de o forţă cu atât mai impresionantă cu cât era prezentat sub formă de documentar. June se autosugestionase că „ziua următoare" explica totul: de ce ieşise din Partid, de ce între ea şi Bernard intervenise neînţelegerea de o viaţă, de ce eliminase raţionalismul şi materialismul din gândirea sa, din ce pricină ajunsese ea să trăiască aşa cum trăise, unde-şi dusese viaţa, cum gândea.

Ca simplu membru adoptiv al familiei, eram sceptic, dar şi intrigat, întorsăturile sunt invenţiile povestitorilor şi dramaturgilor, un mecanism necesar atunci când viaţa e redusă la o intrigă, când ea se traduce printr-o intrigă, când dintr-un şir de acţiuni trebuie dedusă o morală, când publicul trebuie trimis acasă cu ceva memorabil în minte, care să-l ajute să înţeleagă evoluţia personajului. Să vezi lumina, să descoperi clipa de adevăr, să sesizezi întorsătura evenimentelor; nu-i aşa că împrumutăm acest lucru de la Hollywood, sau din Biblie, spre a conferi, retroactiv, sens memoriei noastre supraîncărcate? „Câinii negri" ai lui June, Şezând acolo, la capătul patului, cu carnetul în poală, având privilegiul de a arunca şi eu o privire în neantul ei, de a mă împărtăşi din vertij, m-am gândit că animalele acelea inexistente ofereau o mult prea mare alinare. O nouă repetare a faimosului episod ar fi dus la un sentiment exagerat de securitate.

Probabil că alunecase în poziţia culcat în timpul somnului. Se strădui să se reaşeze în capul oaselor, dar încheieturile mâinilor erau lipsite de putere şi cearşafurile nu-i ofereau un reazăm solid. Am schiţat gestul de a mă ridica să o ajut, dar m-a oprit cu un zgomot ca un mârâit, s-a rostogolit pe o parte ca să stea cu faţa la mine şi şi-a sprijinit tâmpla pe colţul îndoit al pernei.

Am început să vorbesc încet, fram oare răutăcios ? Gândul m-a tulburat, dar îi dădusem deja drttrrnil:

— Nu crezi că lumea ar trebui să poată cuprinde atât concepţia ta de viaţă, cât şi pe a lui Bernard? Nu e spre binele general dacă unii întreprind călătorii interioare, în timp ce alţii se consacră îmbunătăţirii situaţiei dinafară? Nu se naşte, mă întreb, civilizaţia tocmai din diversitate?

Ultima întrebare, retorică, fusese prea mult pentru June. încruntarea cauzată de concentrarea neutră îi dispăru, înlocuită de un hohot de râs. N-a mai suportat să stea întinsă pe pat. S-a zbătut să se aşeze în fund, reuşind de data asta, în timp ce-mi vorbea, printre gâfâieli:

— Jeremy, eşti o bomboană, dar ce măgării îndrugi! îţi dai prea multă osteneală să fii cumsecade, să fii pe placul tuturor şi să-i faci şi pe ceilalţi să se înghită reciproc... Aşa, acum e bine.

Ajunsese, în sfârşit, să stea în capul oaselor, îşi împreunase, pe cearşaf, mâinile cu pielea tăbăcită, de grădinar, şi mă fixa cu veselie maliţioasă, abia ţinută în frâu. Sau cu duioşie maternă:

— Păi, atunci, de ce nu s-a îmbunătăţit situaţia? în ciuda asistenţei sociale gratuite, a automobilelor şi televizoarelor, a periuţelor de dinţi electrice, tot mai multe în fiecare familie? De ce nu e lumea mulţumită? Nu cumva lipseşte ceva, în ciuda atâtor progrese?

Acum că eram luat peste picior, m-am simţit liber să rostesc ceea ce gândeam. Poate că pe un ton exagerat de aspru:

— După tine, lumea modernă este un deşert al spiritului? Chiar dacă acest clişeu ar fi adevărat, care este situaţia ta proprie, June? Tu de ce nu eşti fericită? Ori de câte ori te vizitez, nu pregeţi să-mi arăţi că eşti în continuare supărată pe Bernard. De ce nu renunţi la supărare? Ce mai contează acum? Lasă-l în treaba lui. Faptul că nu-l ierţi, că nu-l poţi ierta, nu pledează în favoarea metodelor tale.

Mersesem prea departe? în timp ce îi vorbeam, June îşi îndreptase ochii spre fereastra din celălalt capăt al odăii. Tăcerea era tulburată numai de inspiraţiile ei lungi şi agonice; după ele, o linişte şi mai profundă, urmată de zgomotoasele expiraţii. Mă privi drept în ochi.

— Ai dreptate. Fireşte că ai dreptate... (Făcu o pauză, înainte de a găsi puterea să adauge:) Toate chestiile'cât de cât valoroase pe care le-am realizat a trebuit să le fac de una singură. Pe vremea aceea, puţin mi-a păsat. Eram mulţumită -şi, fiindcă veni vorba, nu aştept fericire de la viaţă. Fericirea e ceva ocazional, ca fulgerele vara. Dar mi-am recăpătat liniştea sufletească şi în toţi anii aceia am avut convingerea că singurătatea îmi pria. Aveam o familie, prieteni, oaspeţi. Mă bucuram când soseau, dar şi mai mult când plecau. Acum, însă...

Zgândărelile mele o făcuseră să treacă de la amintiri la confesiuni. Am întors o pagină din carneţel.

— Dar când mi s-a comunicat cât sunt de bolnavă şi am ajuns aici, să mă închid în mine însămi pentru ultima oară, solitudinea a început să-mi pară cel mai mare eşec. O eroare colosală. Să-ţi construieşti o viaţă bună - ce sens are să faci aşa ceva de unul singur? Când mă gândesc la anii petrecuţi în Franţa, parcă îmi suflă un vânt rece în faţă. Bernard mă crede o tâmpită, una căzută în marasmul misticismului, iar eu îl văd ca pe U'L comisar, cu ochii reci ca de peşte, în stare să ne toarne pe toţi tiacă şi-ar asigura astfel raiul material pe pământ - cel puţin asta-i versiunea care circula printre noi, aşa glumeam în familie. Adevărul, însă, este că ne iubim, n-am încetat să ne iubim, suntem obsedaţi. Ceea ce nu ne-a servit la nimic. N-am izbutit să ne construim o viaţă. N-am reuşit să renunţăm la iubire, dar nici nu ne-am lăsat dirijaţi de puterea ei. Problema se poate defini uşor, dar n-am defmit-o atunci când era cazul. N-am spus niciodată: uite, asta-i ceea ce simt, cum procedăm de acum încolo? Nu, n-a existat întotdeauna decât confuzie, certuri, discuţii despre ce să facem cu copiii, debandadă zilnică, mărirea distanţei dintre noi şi, până la urmă, ţări separate. Nu mi-am găsit liniştea decât închizând uşa după mine. Dacă sunt stăpânită de amărăciune, este pentru că nu m-am putut ierta. Nici dacă aş învăţa să levitez la o înălţime de zece metri, nu m-aş putea absolvi de păcatul de a nu fi fost în stare să vorbesc sau să convieţuiesc cu Bernard. Ori de câte ori citesc în ziare despre un nou dezastru social, trebuie să-mi pun întrebarea: de ce să mă aştept ca milioane de necunoscuţi cu un conflict de interese să găsească o cale de a convieţui paşnic, când eu n-am fost în stare să încheg nici cea mai simplă convenţie socială cu tatăl copiilor mei, cu bărbatul pe care l-am iubit şi cu care am rămas căsătorită? Şi mai este ceva Dacă îl critic pe Bernard, o fac şi pentru că eşti tu aici şi ştiu că te vezi cu el din când în când; mai mult - asta n-ar trebui să ţi-o spun -, îmi aminteşti de el. Nu nutreşti ambiţiile lui politice, slavă Domnului, dar aveţi amândoi un fel de a fi sec, distant, care mă înfurie, dar mă şi atrage. Pe urmă...

Îşi curmă firul gândurilor şi se cufundă mai adânc în perne. Fiindcă ştiam că se aştepta să reacţionez ca şi cum mi-ar fi făcut un compliment, m-am simţit obligat de simţul decenţei-, de etichetă, să accept ceea ce mi se oferea. In confesiunea ei folosise un cuvânt la care doream să revin cât mai iute. Mai întâi, trebuia însă îndeplinit ritualul micilor politeţi.

— Sper că nu te tulbură vizitele mele.

— Din contră, îmi fac plăcere.

— Dar ai să mă avertizezi dacă-ţi pun întrebări despre chestiuni prea intime?

— Poţi să întrebi despre tot ce vrei.

— N-aş dori să comit vreo gafă...

— Ţi-am spus să mă întrebi orice vrei. Dacă nu cred că e cazul să răspund, nu-ţi voi răspunde.

Deci, îmi făcea acest serviciu. M-am gândit că ştia, cotoroanţă vicleană ce era, în ce punct mi se blocase atenţia. Aştepta să reiau discuţia.

— Spuneai că tu şi Bernard eraţi... ăăă... obsedaţi unul de celălalt. Te refereai cumva la... atracţia fizică?

— Eşti un membru tipic al generaţiei din care faci parte, Jeremy. Suficient de bătrân ca vorbele tale să trădeze pudoare. Da, la sex, mă refeream la sex.

Nu mai auzisem niciodată vocabula aceea în gura ei. Cu vocea de crainică a BBC-ului din vreme de război, scurta obraznic vocala, încât pronunţa, aproximativ, „six". Pe buzele ei suna vulgar, ba chiar obscen. Oare din cauză că trebuise să se forţeze să rostească vocabula antipatizată şi apoi să o repete, ca să-şi reprime dezgustul? Sau avea dreptate? începeam eu - un produs al anilor şaizeci, deşi mereu pudibond când venea vorba de sex - să mă înec cu bucatele de la ospăţ?

June şi Bernard, obsedaţi sexual. De vreme ce nu-i cunoscusem decât în ipostaza de bătrâni ostili unul celuilalt, îmi dădea diavolul ghes să-i spun - aidoma unui elev care umple pereţii closetului cu blasfemii despre regină - că-mi era imposibil să mi-i imaginez în această ipostază. De spus, însă, am spus:

— Da, cred că înţeleg cum a fost.

— Ba eu cred că nu, îmi replică June, bucuroasă să mă pună la punct. N-ai idee cum erau relaţiile noastre atunci.

Pe măsură ce vorbea, imagini şi impresii se rostogoleau prin spaţiu ca Alice13, sau ca rămăşiţele pe care le lasă ea în urmă în căderea-i liberă prin pâlnia tot mai largă a timpului: mirosul de praf acumulat într-un birou; coridoare cu zidurile zugrăvite crem sau maro metalizat; obiecte de folosinţă zilnică, de la maşini de scris la automobile, toate robust asamblate, grele şi vopsite în negru; odăi neîncălzite şi proprietărese bănuitoare; tineri de o comică solemnitate în pantaloni largi de flanelă, rozând coada pipelor; mâncăruri necondimentate, neusturoiate, fără suc de lămâie sau vin; răsucirea permanentă a unei ţigări între degete, considerată un fel de mesaj erotic -şi, pretutindeni, autoritatea, cu directivele ei seci, brutale, într-un jargon latinizant, de pe biletele de autobuz, formulare şi panouri pictate de mână, de pe care degete solitare îţi indicau drumul drept prin lumea serioasă, colorată în brun, negru şi gri. Ideea mea despre cum fusese pe atunci era ca explozia lentă a unei prăvălioare de mărunţişuri şi-mi părea bine că June nu putea s-o perceapă senzorial, pentru că nu găseam în ea nici un locşor pentru obsesiile sexuale.

— înainte de a-l cunoaşte pe Bernard am mai ieşit cu doi, trei băieţi tineri, care mi se păreau „destul de drăguţi". Chiar la început, îi duceam acasă, să-i cunoască şi părinţii şi să-şi pronunţe verdictul: erau suficient de „prezentabili"? în orice bărbat căutam calităţile unui posibil soţ. Aşa procedau şi prietenele mele, ăsta era subiectul nostru favorit de conversaţie. Dorinţa n-a jucat niciodată un rol prea mare; în orice caz, nu dorinţa mea. Nu exista decât un soi de jind vag, general, după un bărbat care să-ţi fie prieten, după un cămin, un copil, o bucătărie - elemente altminteri inseparabile. Cât despre sentimentele bărbatului, singura problemă care se punea era: câtă libertate să-i dai. Ne cuibăream undeva şi trăncăneam despre asta toată ziulica. Dacă ţineai morţiş să te măriţi, preţul pe care îl aveai de plătit era sexul. După cununie, vezi bine. Un târg dur, dar destul de rezonabil. Nu puteai primi totul fără să dai ceva în schimb.

Şi, dintr-o dată, totul s-a schimbat. La numai câteva zile după întâlnirea cu Bernard, sentimentele mele... ei bine, credeam că explodez! îl doream, Jeremy! Sufeream, de-a dreptul. Ceea ce voiam nu era cununia, sau un cămin - îl voiam pe el, pe bărbatul acela. Devenise obiectul fantazărilor mele celor mai sinistre. Nici măcar nu-mi puteam deschide inima, cinstit, în faţa prietenelor mele. S-ar fi înspăimântat. Nimic nu mă pregătise pentru una ca asta. Voiam să fac urgent dragoste cu Bernard, dar perspectiva mă înfricoşa. Ştiam că dacă mi-o va cere, dacă are să insiste, nu-i voi rezista. Era limpede, totodată, că şi el căzuse pradă unor sentimente la fel de năvalnice. Nu era genul de bărbat care să facă avansuri, dar înîr-o după-amiază, din anumite pricini pe care le-am uitat, ne-am pomenit sin-guri-singurei în casa părinţilor unei surate. Socot că şi ploaia ce răpaia afară a avut o contribuţie. Am intrai în dormitorul rezervat oaspeţilor şi am început să ne smulgem hainele de pe noi. Peste câteva clipe avea să mi se împlinească visul ce mă chinuia de săptămâni, dar eram nefericită, îngrozită, de parcă aş fi fost târâtă spre eşafod...

Îmi surprinse privirea întrebătoare - Nefericită? Cum adică? - şi trase, nervoasă, aer în piept.

— Ceea ce nu ştie generaţia ta - iar a noastră aproape că a uitat - este cât de ignoranţi eram pe atunci, ce atitudini bizare aveam faţă de sex şi de toate cele legate de el. Contracepţia, divorţul, homosexualitatea, bolile venerice. Era de neconceput să rămâi însărcinată fără să te fi căsătorit, cea mai groaznică nenorocire care ţi se putea întâmpla, în deceniile trei şi patru, familiile respectabile îşi încuiau fiicele gravide în ospicii pentru nebuni. Mamele nemăritate erau puse să defileze pe stradă şi batjocorite de instituţiile care se presupunea că le ocrotesc. Tinerele mureau pe capete, încercând să-şi provoace avorturi. Acum totul pare o idioţenie, dar în epoca aceea era foarte probabil ca o fată însărcinată să creadă că toţi ceilalţi aveau dreptate şi că ea era nebună şi-şi merita tratamentul cu vârf şi îndesat. Poziţia oficială era extrem de aspră, pedepsele deosebit de grele. Nici nu putea fi vorba de vreun sprijin financiar. Mama necăsătorită devenea o paria, o ruşine; depindea de organizaţiile de caritate răzbunătoare, de grupările de enoriaşi şi aşa mai departe. Toate fetele cunoşteam o sumă de poveşti oribile, adevărate pilde care ne ţintuiau pe calea îngustă şi dreaptă a virtuţii, în momentul acela, exemplele morale n-au mai avut asupra mea nici o putere, dar nu încape îndoială că mă gândeam numai la damnare cum urcam scările spre cămăruţa aia mititică de la mansardă, unde băteau în fereastră vântul şi ploaia, întocmai ca azi. Ştiam, cu toate acestea, că nu voi da înapoi. Eram nefericită că mi se întâmpla aşa ceva, dar totodată îmbătată de libertate. Cred că e vorba de o libertate de tipul celei pe care îmi imaginez că o simte criminalul, când se apucă de crimă - chiar dacă gustul ei nu durează. Mă comportasem întotdeauna exact cum se aşteptase lumea să mă comport, iar în momentul acela începeam să mă cunosc pe mine, cea adevărată. Pur şi simplu trebuia, Jeremy, trebuia să-l îmbrăţişez pe bărbatul acela...

Mi-am dres încet glasul.

— Şi... ăăă... cum a fost?

N-aveam să primesc nici un credit pentru că-i pusesem lui June Tremaine această întrebare. Jenny n-avea să mă creadă. June hohoti, din nou, scurt. Rareori o văzusem atât de animată.

— Ce surpriză a urmat! Bernard era cea mai neîndemânatică dintre creaturi; vărsa mereu băutura din pahar sau se pocnea cu capul de grinda de sus. Era un calvar pentru el să aprindă ţigara cuiva Cred că până la mine nu se mai culcase cu nici o fată. Mi-a dat de înţeles că altfel stăteau lucrurile, dar numai aşa, de formă, fiindcă asta era regula la bărbaţi. Aşa că m-am gândit că vom fi doi bieţi pui de om. rătăciţi împreună în pădure, dar zău că nu mi-a părut rău: voiam să fie a! meu în orice condiţii. Ne-am căţărat în patul strâmt, eu chiţcăind de groază şi emoţie şi, n-o să-ti vină să crezi, Bernard s-a dovedit a fi un geniu! îi poţi aplica toate atributele dintr-un roman de dragoste - tandru, puternic, priceput şi... da, da, inventiv! După ce am terminat, a făcut un gest ridicol. A sărit brusc în picioare, a dat fuga la geam, I-a deschis larg ca să intre furtuna şi a rămas în faţa lui, gol, înalt, slab şi alb, bătându-se cu pumnii în piept şi slobozind iodlere, ca Tarzan, în vreme ce în cameră pătrundeau frunze învârtejite de vânt. Ce idioţenie ! Ştii, am râs atât de tare încât am făcut pipi în pat. Am fost nevoiţi să întoarcem salteaua. Pe urmă am cules sute de frunze de pe covor. Am dus cearşafurile acasă la mine, într-o pungă de plastic, le-am spălat şi, cu ajutorul prietenei mele, le-am întins iarăşi pe pat, curate. Ea era cu un an mai mare decât mine şi cele văzute au dezgustat-o atât de profund, încât nu mi-a mai adresat o vorbă luni de zile.

Simţind şi eu. în sinea mea, ceva asemănător cu sentimentul de libertate iresponsabilă trăit de June cu patruzeci şi cinci de ani în urmă, cât pe-aici a fost să pun întrebarea referitoare la mărimea „purtată" de Bernard. Era oare vorba numai de o calomniere ocazională făcută de June, cum reieşea acum? Sau de secretul paradoxal al succesului lui la femei? Sau iarăşi, de vreme ce poseda un corp atât de lung, nu cumva era o simplă eroare de apreciere? Există, totuşi, lucruri despre care nu-ţi poţi descoase soacra; oricum, ea se încrunta deja, străduindu-se să formuleze următoarele propoziţii:

— Cam la o săptămână, cred. Bernard a venit în vizită la noi. să-mi cunoască părinţii, şi sunt convinsă că tot atunci a fost momentul când a răsturnat un ceainic întreg pe covorul nostru Wilton14. Cu excepţia acelui incident, a avut succes, fiind considerat o partidă perfectă: şcoală particulară, Cambridge, exact gradul necesar de timiditate în conversaţia ca cei mai vârstnici, începând de atunci, am dus o viaţă dublă. Eram tinerii scumpi, care umpluseră de bucurie toate inimile, logodindu-se şi aşteptând sfârşitul războiului ca să se căsătorească, în paralel, însă, continuam aşa cum începuserăm. La Senate House şi în alte clădiri guvernamentale găseai câte odăi goale pofteai. Bernard se pricepea să facă rost de chei. Vara, foloseam făgetul de lângă Amersham. Era ca o patimă, o nebunie, o viaţă secretă. Ne luam deja anumite măsuri de precauţie, dar, cinstit vorbind, nici nu mă sinchiseam.

Ori de câte ori discutam despre lumea înconjurătoare, ajungeam la comunism. Comunismul era obsesia noastră numărul doi. Ne hotărâserăm să-i iertăm Partidului prostia manifestată la izbucnirea războiului şi să devenim membri de cum se va face pace şi vom fi încetat să mai lucrăm în posturile noastre. Marx. Lenin, Stalin, mereu înainte - eram de acord cu toate. Unire perfectă, în cuget şi simţiri! Puseserăm temeliile unei utopii private şi era doar o chestiune de timp până când toate naţiunile lumii aveau să ne urmeze pilda. Lunile acelea ne-au format cu adevărat personalitatea, în spatele tuturor frustrărilor trăite în anii care au trecut, se găseşte dorinţa de a ne întoarce la zilele alea fericite. De cum am început să percepem lumea diferenţiat, am simţit că timpul ni se scurge printre degete şi n-am mai avut răbdare unul cu celălalt. Orice neînţelegere devenea o întrerupere a ceea ce ştiam că e posibil - şi, curând, totul s-a transformat într-un şir de întreruperi. Până la urmă, timpul chiar s-a terminat, dar amintirile au rămas, acuzatoare; de aceea nu ne putem lăsa în pace unul pe celălalt.

Un lucru pe care l-am învăţat în dimineaţa de după întâmplarea cu dolmenul a fost că am suficient curaj, curaj fizic, ca să mâ descurc singură. O descoperire crucială pentru o femeie - cel puţin pe vremea aceea. Poate că a fost şi o descoperire fatală, dezastruoasă. Acum nu mai sunt sigură că a fost bine că m-am descurcat fără ajutor. Restul e mai greu de povestit, în special unui sceptic ca tine!

Am deschis gura să protestez, dar mi-a făcut semn cu mâna să tac.

— Şi aşa am să te mai fac sceptic şi altă dată. încep să obosesc. Va trebui să pleci, curând. Dar, deocamdată, vreau să repet episodul cu visul. Să fiu sigură că l-ai reţinut corect.

Făcu o pauză, strângându-şi puterile pentru ultimul monolog al după-amiezii.

— Toată lumea crede, ştiu, că dau prea multă importanţă acestui vis - o fată tânără, speriată de moarte de doi dulăi, pe o potecă, la tară. Dar aşteaptă şi tu până vine vremea să vezi dacă viaţa ta a avut vreun sens. Fie vei constata că eşti prea bătrân şi prea trândav ca să mai faci o astfel de încercare, fie vei proceda ca mine. scoţând un anumit eveniment din context, găsind o explicaţie banală pentru a lămuri ceva ce. altminteri, ţi-ar scăpa - un conflict, o răzgândite, o înţelegere nouă. Nu spun că animalele alea erau altceva decât păreau să fie. In ciuda interpretărilor lui Bernard, nu cred cu adevărat că erau servitorii lui Satan, Câinii Iadului, senine rele trimise de Dumnezeu sau alte bazaconii în care mă pârăşte tuturor că aş crede. Există, totuşi, un aspect al acestei istorii asupra căruia nu-i place să insiste. Când vă mai vedeţi, cere-i să-ti reproducă ce ne-a spus despre câinii respectivi le Muire de Si. Maurice. Sunt sigură că n-a uitat. Am petrecut o după-amiază lungă pe terasa de la Hotel des Tilleuls. Nu, n-am mitologizat animalele alea. M-am folosit de ele. Mi-au redat libertatea. Am descoperit ceva.



Dostları ilə paylaş:

©2018 Учебные документы
Рады что Вы стали частью нашего образовательного сообщества.
?


haliarali-atinastar-h-4.html

haliarali-avtomobil-2.html

haliarali-bajlanistar-men.html

haliarali-ekologiyali-ki.html

haliarali-ekonomikali.html