1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ... 13

Ian McEwan Cainii negri - səhifə 7

səhifə7/13
tarix02.03.2018
ölçüsü0.56 Mb.

Nu ne-a fost greu să ne croim drum cu coatele până în prima linie. Acum că mă aflam în mijlocul oamenilor, mi-am dat seama că mulţimea era mai civilizată şi mai diversificată decât crezusem. Copii mici şedeau pe umerii părinţilor, de unde vedeau la fel de bine ca şi Bernard. Doi studenţi vindeau baloane şi cornete cu îngheţată. Un bătrân cu ochelari negri şi baston alb stătea nemişcat, cu capul aplecat, ascultând, în jurul său se crease un spaţiu gol destul de amplu. Ajunşi la barieră, Bernard îmi arătă cu degetul cum un ofiţer de poliţie vest-ber-linez înjghebase un dialog cu un ofiţer al armatei RDG.

— Se înţeleg cum să ţină sub control mulţimea. Unificarea e pe jumătate făcută.

După izbucnirea dinainte, Bernard adoptase un stil degajat, îşi rotea ochii cu o privire rece, imperativă, greu de reconciliat cu agitaţia ce-l cuprinsese de dimineaţă. Ca şi cum lumea multă, evenimentul însuşi, l-ar fi fascinat, dar numai până la un punct. După încă o jumătate de oră, s-a văzut limpede că nu se va întâmpla nimic din ce ar fi putut da satisfacţie mulţimii. Nici urmă de macarale gigantice, care să îndepărteze secţiuni din zid; nu se vedea nici un buldozer care să înlăture din cale blocurile de beton. Bernard, însă, n-a vrut să plecăm. Deci am rămas în picioare, în frig. Mulţimea este o creatură leneşă şi proastă, cu mult mai puţin inteligentă decât orice membru individual al ei. Gloata de faţă era pregătită să petreacă toată noaptea în picioare, cu o răbdare de câine, aşteptând un lucru care, îşi dădeau seama cu toţii, n-avea cum să se întâmple. Simţeam cum mă cuprinde enervarea, în alte puncte ale oraşului, lumea sărbătorea, veselă; aici nu domnea decât o cruntă plictiseală şi calmul senatorial al lui Bernard. Dar a mai trecut o oră până să-l pot îndupleca să o luăm pe jos spre Checkpoint Charlie.

Ne aflam pe o potecă noroioasă de la baza Zidului, ale cărui grafitti păreau monocrome în lumina stradală, în dreapta noastră se înălţau clădiri abandonate, maidane presărate cu bucăţi de sârmă ghimpată, grămezi de moloz şi buruienile din vara trecută, încă înalte.

Nu mai eram dispus să-mi reprim întrebarea:

— Dar ai rămas zece ani în Partid. Trebuie să fi ajustat şi tu binişor realitatea, ca să reuşeşti o asemenea performanţă.

Doream sa-l enervez, să-l disloc din satisfacţia lui calmă. Dar Bernard a strâns doar din umerii înalţi, s-a încovoiat şi mai adânc în pardesiu şi a spus:

— Bineînţeles.

Se întrerupse ca să lase un grup gălăgios de elevi americani să se strecoare prin faţa noastră printr-un pasaj îngust dintre Zid şi un imobil dărăpănat.

— Cum sună rândurile alea din Isaiah Berlin pe care le citează toată lumea, în special acum, despre riscurile fatale ale utopiei? Spune el: dacă ştiu sigur cum să dăruiesc omenirii pace, dreptate, fericire, creativitate neţărmurită, ce preţ poate fi prea ridicat? Ca să fac o asemenea omletă, nu mi se poate pune o limită la numărul ouălor pe care ani voie să le sparg. Ştiind ceea ce ştiu, aş dezerta de la datorie dacă nu aş accepta că s-ar putea să trebuiască să moară mii de oameni, pentru ca milioanele să trăiască de-a pururi în fericire. Noi nu ne puneam chiar aşa problema pe vremea aia, dar în esenţă cam aşa gândeam. Dacă ignorai sau ajustai câteva date neprielnice pentru unitatea partidului, asta nu era decât un fleac pe lângă torentul de minciuni revărsate din maşina de propagandă a capitalismului. Aşa că-ţi vedeai de treabă, cu dedicaţie, şi în timpul ăsta fluxul creştea în jurul tău. June şi cu mine am aderat târziu, astfel că de la bun început apa ne venea până la glezne. Veştile la care făceam urechea toacă răzbăteau, totuşi, până la noi. Procesele înscenate şi epurările din anii treizeci, colectivizarea silită, deportările în masă, lagărele de muncă, cenzura, minciunile, persecuţiile, genocidul... Până la urmă se acumulează prea multe contradicţii ca să mai rezişti şi te frângi... Dar întotdeauna mai târziu decât ar trebui. Am ieşit în cincizeci şi şase, era cât pe-aci să ies în cincizeci şi trei, dar ar fi trebuit s-o fac în patruzeci şi opt. Fiindcă te încăpăţânezi. Continui să crezi că ideile sunt bune, dar le administrează oameni nepotriviţi, şi că aceasta se va schimba. Cum să laşi atâta muncă devotată să se duca dracului? îţi spui că problema a fost întotdeauna grea şi că practica n-a ajuns, încă. la nivelul teoriei - mai trebuie timp. îţi spui că tot ce se aude sunt calomnii pricinuite de Războiul Rece. E imposibil să greşeşti atât de grav, e imposibil ca atâţia oameni deştepţi, curajoşi, bine intenţionaţi să se înşele.

Dacă n-aş fi primit o educaţie ştiinţifică, poate că aş fi rămas şi mai mult în Partid Experienţele de laborator te învaţă mai bine decât orice altceva cât de uşor este să ajustezi un rezultat ca să se confirme o teorie. Şi nici măcar nu-i vorba de incorectitudine. Ţine de firea omului: dorinţele ne colorează percepţia. Un experiment temeinic planificat îşi la măsuri de precauţie împotriva acestui fenomen, dar cel la care participam noi devenise de mult incontrolabil. Fantezia şi realitatea trăgeau de mine în direcţii opuse. Ungaria a fost ultima picătură. Am clacat.

O clipă tăcu, dar apoi continuă cu fermitate; — Asta-i diferenţa dintre mine şi June. Ea a ieşit din Partid cu mult înaintea mea, dar de clacat n-a clacat niciodată, fiindcă nu făcea o distincţie clară între fantezie şi realitate. N-a făcut decât să schimbe un gen de utopie cu altul. Preoteasă sau politiciană, tot una pentru ea. Esenţa e că era adepta liniei dure. Şi uite-aşa s-a întâmplat ca eu să fiu acela care şi-a pierdut răbdarea. Străbăteam acea parte a oraşului alcătuită din maidane şi Zid, cunoscută încă sub numele de Potsdamerplatz, făcând slalom printre grupuleţe de prieteni care, adunaţi în preajma treptelor platformei cu ecrane şi a chioşcului de suveniruri, aşteptau să se întâmple ceva. Ceea ce m-a izbit atunci n-a fost doar nedreptatea afirmaţiilor lui Bernard, ci teribila sa impacienţă faţă de dificultăţile comunicării, imaginea unor oglinzi paralele ce se substituiseră îndrăgostiţilor în pat, oferind, într-o regresie spre infinit, crâmpeie de asemănare ce se estompau, trepte spre neadevăr, întorcându-mă către Bernard, am lovit cu încheietura mâinii ceva moale şi cald, ţinut între degete de omul de lângă mine. Era un hoţ dog. Eram mult prea agitat ca să-mi cer iertare. Lumea din Potsdamerplatz era avidă de incidente: când am început să strig, toate capetele s-au întors spre noi şi cercul s-a strâns în jurul nostru.

— Ce-mi spui tu, Bernard, e un rahat! Mai rău, o serie de răutăţi! Eşti un mincinos!

— Băiete dragă...

— Niciodată nu ţi-ai aplecat urechea la ceea ce zicea ea. Nici June nu te asculta pe tine. Nu era mai mult decât tine o adeptă a liniei dure. Eraţi doi indivizi slabi de înger. V-aţi pus în cârcă, unul celuilalt, atâta vinovăţie câtă puteaţi duce.

Auzeam cum, în spate, ultimele mele cuvinte erau rapid traduse într-o germană murmurată. Bernard încerca să mă împingă afară din cercul de gură-cască. Mie însă, furia îmi dădea aripi şi refuzam să mă clintesc.

— June mi-a spus că n-a încetat să te iubească. Tu afirmi acelaşi lucru. Cum aţi putut irosi atât de mult din timpul vostru, din timpul altora, cum v-aţi înstrăinat copiii?

Ultima acuzaţie, deşi incompletă, i-a produs lui Bernard o rană mai dureroasă decât ruşinea Buzele i se strânseră într-o linie subţire şi schiţă un pas, să se îndepărteze de mine. Brusc, furia mă părăsi şi în locul devenit gol năvăli inevitabila remuşcare. Cine era neisprăvitul ăsta care-şi permitea să vorbească despre o căsătorie ce durase cât întreaga lui viaţă, ţipând ca un isteric în faţa unui domn bătrân şi distins? Gloata îşi pierduse interesul şi se întorcea agale la coada pentru .reproduceri miniaturale ale turnurilor de pază şi pentru cărţi poştale înfăţişând graniţa şi pustiile fâşii ale morţii.

Ne continuarăm drumul. Eram prada unei agitaţii interioare prea mari ca să-mi cer iertare. Unicul mod prin care retractam cele spuse era o voce mai blândă şi aerul că nimic nerezonabil nu se întâmplase. Păşeam umăr la umăr, mai vioi decât înainte. Mutra hotărât inexpresivă a lui Bernard era un indiciu clar că-i fuseseră răscolite sentimentele. Am zis:

— Nu-i adevărat că a trecut de la o utopie fantezistă la alta. A fost o căutare. Nu pretindea că ar cunoaşte toate răspunsurile. Era o căutare şi lui June i-ar fi plăcut să se angajeze toată lumea, într-un fel sau altul, într-o autoexaminare asemănătoare, dar nu silea pe nimeni. Cum s-o fi făcut? Nu avea în intenţie să reînvie Inchiziţia. N-o interesa dogma, nici religia organizată. Drumul pe care-l parcurgea era de ordin spiritual. Descrierea lui Isaiah Berlin nu se aplică în cazul acesta. Nu exista un ţel final, de dragul căruia să fie gata să-i sacrifice pe alţii. Nici un ou de spart.

Perspectiva unei dezbateri îl invioră pe Bernard. Se aruncă în discuţie, făcându-mă să mă simt izbăvit:

— Te înşeli, băiete dragă, cumplit te mai înşeli. Dacă numeşti ceea ce-a făcut June o căutare, nu contrazici cu nimic

81dimensiunea absoJutistă a caracterului ei. Ori erai alături de ea şi făceai ca ea, ori la revedere î Dorea să mediteze, să studieze texte de mistică, chestii din astea împotriva cărora nu aveam nimic, numai că nu mă interesau. Eu am preferat să intru în Partidul Laburist. Ea nici n-a vrut să audă. Până la urmă, a in-sistaî să ne ducem vieţile separat. Eu am fost unul dintre ouăle sparte. Printre celelalte se numărau şi copiii noştri.

În timp ce Bernard vorbea, eu mă întrebam ce mama dracului făceam, încercând să-l împac cu soţia sa moartă. Când a terminat, am dat de înţeles că sunt de acord cu el. întinzând mâinile cu palmele în sus, şi l-am întrebat:

— Bun, şi ce-ţi lipseşte mai mult, acum că e moartă? Ajunseserăm la una dintre secţiunile Zidului unde dintr-un motiv politic demult uitat sau din raţiuni de cartografie se produsese o bruscă schimbare de direcţie a liniei de demarcaţie a sectorului, care revenea, însă, la vechiul făgaş după numai câţiva metri. Exact în dreptul nostru se afla o platformă de observare, acum abandonată. Fără un cuvânt, Bernard se avântă pe scări în sus, silindu-mă să-l urmez. Ajuns sus, arătă ceva cu degetul:

— Priveşte.

Într-adevăr, turnul de pază de vizavi fusese şi el abandonat, iar dedesubt, în strălucirea orbitoare a lămpilor fluorescente, forfotind paşnic pe nisipul greblat ce ascundea mine antiper-sonal, explozibile gata să fie declanşate şi puşti mitralieră, zeci de iepuroi căutau fâşiile de iarbă, ca să o ronţăie.

— Ei bine, totuşi a înflorit ceva.

— S-a dus vremea lor.

Un timp am rămas tăcuţi. Perspectiva ce ni se deschidea era o vedere a Zidului din direcţia din care venisem, numai că în punctul acesta erau de fapt două ziduri, cu o distanţă de o sută cincizeci de metri între ele. Nu fusesem niciodată noaptea pe linia de demarcaţie şi acum, privind de sus amplul coridor de nisip, sârma ghimpată, şoseaua utilitară şi lampadarele simetrice, m-a uimit lumina inocentă, indignitatea neruşinată a locului; dacă, prin tradiţie, statele îşi ascund cât pot mai bine 82

atrocităţile, aici li se făcea o reclamă mai stridentă decât firmele de neon de pe Kurfursterdam.

— Utopia


Bernard suspină şi era, poate, gata să-mi dea replica, dar din diferite direcţii ne parveni zarvă de voci şi râsete. Turnul de pază porni să se zgâlţâie de tropăitul unui grup mare pe scările de lemn. Fusese o pură întâmplare că reuşisem să găsim o gaură în mulţime, în care să fim, câteva momente, singuri, în două-trei secunde, alte cincisprezece persoane se înghesuiră cu noi pe platformă, declanşându-şi aparatele de fotografiat şi vociferând, agitaţi, în nemţeşte, japoneză, daneză. Ne-am croit drum cu coatele împotriva valului de oameni şi ne-am văzut de drum.

Presupusesem că Bernard uitase de întrebarea mea, sau că n-avea chef să-mi răspundă, dar, ajunşi în punctul unde cărarea mergea în paralel cu treptele clădirii vechi a Reichstagului, el începu să vorbească:

— Cel mai mult îmi lipseşte seriozitatea ei. Se număra printre puţinii oameni pe care îi ştiu care-şi vedeau viaţa ca pe un proiect, ca pe o întreprindere, ceva ce trebuia controlat şi dirijat spre... ei da, spre înţelegere, înţelepciune, în condiţiile specifice stabilite de ea. Noi, majoritatea, ne mulţumim să croim planuri de viitor numai în legătură cu finanţele, carierele, copiii, cam aşa ceva. June voia să înţeleagă, Dumnezeu ştie. existenţa, creaţia, pe sine însăşi. Nu avea pic de răbdare cu noi ăştia care pluteam în voia sorţii, rezolvând problemele pe măsură ce ni se iveau în cale; ne spunea „somnambuli". Nu puteam suferi aiurelile cu care-şi îrnpuia capul, dar iubeam seriozitatea ei.

Ajunseserăm la buza unei gropi imense, o tranşee lungă de douăzeci de metri, săpată la nivelul fundaţiei pe un maidan plin de grămezi de pământ. Bernard stătu în Ioc, să-şî termine ideea:

— De-a lungul anilor, ori ne-am certat, ori ne-am ignorat, dar ai dreptate, m-a iubit, iar când ţi se răpeşte brusc iubirea... (îşi flutură mâna în direcţia tranşeei.) Despre asta am citit. Sediul statului major al Gestapoului. Acum îl dezgroapă, excavează trecutul. Nu înţeleg cum cei din generaţia mea au putut

83să accepte: crimele Gestapoului neutralizate cu ajutorul arheologiei.

Abia atunci mi-am dat seama că şanţul urma Jinia a ceea ce trebuie să fi fost odată coridorul de acces la seria de celule faianţate în aJb pe care le vedeam dedesubt. Abia dacă erau suficient de spaţioase ca să încapă în ele un deţinut şi în fiecare se vedeau două inele de oţel prinse în perete. La capătul celălalt al şantierului arheologic se găsea un imobil scund: Muzeul. Bernard spuse:

— Dezgroapă câte o unghie smulsă unui sărman nenorocit, o curăţă şi o vâră într-o cutiuţă de sticlă, cu o explicaţie. Probabil că, o jumătate de milă mai încolo, cei de la STASI deretică şi ei prin celule.

Surprins de tonul amar al vocii, m-am întors să-l privesc. Se sprijinea cu toată greutatea de un stâlp de fier. Arăta ostenit, mai slab ca niciodată, el însuşi un par subţire înveşmântat în pardesiu. Petrecuse aproape trei ore în picioare şi acurn îl sleia şi mai tare de puteri furia reziduală faţă de un război de care nu-şi mai aminteau direct decât bătrânii nevolnici.

— Trebuie să te odihneşti, i-am zis. Ştiu eu o cafenea, nu departe, lângă Checkpoint Charlie.

De fapt, nu aveam idee cât era de mers până acolo. Păşind în faţă, ca să-i arăt drumul, mi-am dat seama cât de încet şi de rigid mergea. Mi-am reproşat nesăbuinţa. Traversam o stradă

transformată de Zidul perpendicular într-un cul-de-sac. La lumina felinarelor, faţa lui Bernard era cenuşie şi asudată, iar ochii îi străluceau nefiresc. Maxilarul puternic, trăsătura cea mai simpatică a chipului lui disproporţionat de mare, parcă tremura uşor din cauza senilităţii. Eram prins între necesitatea

de a-l zori, ca să ajungă mai repede la căldură şi la mâncare, şi 'cama că se putea nărui oricând. Habar n-aveam cum procedai ca să chemi o ambulanţă în Berlinul de Vest, cu atât mai mult cu cât aici, printre ruinele de la graniţă, nu găseai nici un telefon şi până şi nemţii erau turişti. L-am întrebat dacă nu doreşte să se aşeze, să-şi tragă puţin sufletul, dar cred că nu m-a auzit.

Tocmai repetam întrebarea, când izbucniră un claxon de automobil şi nişte urale sacadate. Iluminarea intensă de la Checkpoint Charlie proiecta o aură lăptoasă de după clădirea din faţa noastră. Ne-au mai trebuit numai câteva minute ca să ieşim exact în dreptul cafenelei şi sub ochii noştri se derula, cu încetineala unui vis, scena familiară văzută cu Jenny la televizor, de dimineaţă: frontiera ornată cu gherete de santinele, indicatoare poliglote şi bariere dungate, cei veniţi în întâmpinare salutându-i încă pe pietonii sosiţi din Est, bătând şi acum în acoperişurile Trabanturilor, dar cu mai puţin entuziasm, ca pentru a indica deosebirea dintre un reportaj TV şi viaţa adevărată.

Ţinându-l pe Bernard strâns de braţ, ne-am oprit să admirăm scena. Pe urmă an răzbătut cu greu prin mulţime, până la intrarea localului. Numai că oamenii pe lângă care tre-cuserăm stăteau, disciplinaţi, la rând. Te lăsau înăuntru numai când se golea vreo masa. Şi cine să renunţe la o masă la ceasul ăsta din noapte? Prin vitrinele aburite de condens îi zăream pe privilegiaţi ospătându-se şi bând, răsfăţaţi de căldurică.

Eram gata-gata să intru cu forţa, invocând motive medicale, când Bernard se rupse de mine şi traversă strada la trap, până la insula din mijloc, unde stăteau majoritatea privitorilor, lângă clădirea corpului de pază american. Până în momentul respectiv eu nu văzusem ceea ce observase el. Mai târziu m-a asigurat că toate elementele situaţiei erau deja în poziţie în clipa când ajunseserăm acolo, dar n-am zărit drapelul roşu decât după ce l-am strigat şi am pornit după el. Flutura pe un băţ scurt, probabil o coadă de mătură tăiată cu ferăstrăul, ţinut de un tânăr pirpiriu de douăzeci şi ceva de ani. Omul părea a fi turc. Părul negru, cârlionţat, şi haine sumbre - un sacou închis la culoare, la două rânduri, peste un tricou negru şi jeans de aceiaşi culoare. Se plimba cu paşi mari prin faţa mulţimii, cu capul răsturnat pe spate, cu drapelul aşezat oblic pe umăr. Când, făcând un pas cu spatele, se pomeni în calea unui Wartburg, refuză să se mişte, astfel că şoferul fu obligat să-l ocolească.

Era o provocare ce începea să-şi facă efectul şi tocmai asta îl atrăsese pe Bernard în mijlocul străzii. Adversarii tânărului turc formau un grup pestriţ, dar din prima clipă am observat doi indivizi la costum - tipul omului de afaceri sau aJ jurisconsultului - ce se aţineau chiar lângă bordură. Când tânărul trecu pe lângă ei, unul îl pocni scurt sub bărbie. Mai mult un gest dispreţuitor decât o lovitură adevărată. Romanticul revoluţionar se smuci şi-şi continuă drumul, prefăcându-se că nu s-a întâmplat nimic. O cucoană bătrână, cu căciulă de blană, îi azvârli o frază lungă şi-l ameninţă cu umbrela. Un domn aflat lângă ea se străduia s-o tempereze. Purtătorul de stindard ridică şi mai sus steagul. Al doilea ins care arăta a jurist făcu un pas înainte ca să-i tragă una după ureche. Deşi îşi greşi puţin ţinta, lovitura fu suficient de puternică şi tânărul se clatină. Necatadixind să-şi ducă mâna la cap, unde îl izbise pumnul, îşi continuă parada Deja Bernard traversase strada pe jumătate şi eu îl urmam de aproape.

Din partea mea, individului cu steagul putea să i se întâmple exact ceea ce-şi căuta cu lumânarea Eu eram îngrijorat de starea lui Bernard. Genunchiul stâng îi cam dădea de furcă, dar şchiopăta în faţa mea într-un ritm destul de alert. Observase deja ce avea să se întâmple în minutele următoare; un grup mult mai violent de manifestanţi se apropia în pas alergător dinspre Kochstrasse. Erau vreo şase, şapte şi se strigau unul pe altul din mers. Le auzeam ţipetele, dar în acelaşi timp le ignoram. Preferam să-mi spun că seara lungă petrecută în oraşul cuprins de spiritul sărbătoresc le stârnise pofta de acţiune. Vederea unui om lovit în cap îi galvanizase. Erau adolescenţi, între şaisprezece şi douăzeci de ani. Tot grupul emana un fel de răutate animalică; aveau aerul unor oprimaţi ai sorţii, cu feţele lor palide pline de acnee, cu scăfârliile rase şi buzele groase, umede şi răsfrânte. Văzându-i că se năpustesc spre el, turcul zvâcni din cap ca un dansator de tango şi le întoarse spatele. Faptul că se exhiba făcând ceea ce făcea tocmai în ziua când comunismul îşi dădea obştescul sfârşit indica fie vocaţia martirajului, fie un fel de inexplicabilă dorinţă masochistă de a se lăsa bătut în public. E adevărat că majoritatea oamenilor din gloată l-ar fi socotit un scrânfit şi l-ar fi lăsat în plata Domnului. Berlinul e un oraş tolerant, totuşi, în seara aceea, 86

însă, lumea băuse cam mult şi unii aveau ideea vagă că cineva trebuie să ispăşească, nu se ştie pentru ce; individul cu drapelul se trezise exact în locul unde condiţiile acestea erau întrunite.

L-am ajuns din urmă pe Bernard şi mi-am pus mâna pe braţul său:

— Nu te băga, Bernard. Sunt în stare să te lovească.

— Prostii! se răsti el şi se smuci ca să scape de mine. Am ajuns în dreptul tânărului cu steagul cu câteva momente

înaintea huliganilor. Turcul mirosea puternic a paciuli, care, după mine, nu era mireasma firească a marxism-leninismului. Evident, un impostor. Abia am avut vreme să spun „Hai o dată" şi să-I trag pe Bernard de mână, că gaşca se opri lângă noi. Cu braţele depărtate, Bernard se propti între flăcăi şi potenţiala lor victimă.

— Uşurel, uşurel, zise Bernard, cu tonul demodat, blând dar ferm, al unui „bobby" englez.

Credea oare cu adevărat că este prea bătrân, prea înalt şi prea costeliv, prea eminent pentru a fi lovit? Găliganii frânaseră brusc şi stăteau pachet, răsuflând zgomotos, cu limbile atârnând şi bălăbănindu-şi capetele, înveseliţi de prăjina iţită în faţa lor, de sperietoarea cu pardesiu ce le bloca drumul. Am observat că doi dintre ei purtau la rever insigne cu svastica. Al treilea avea o svastica tatuată pe dosul mâinii. N-am cutezat să mă răsucesc şi să privesc în urmă, dar aveam impresia că turcul profitase de ocazie ca să-şi înfăşoare steagul şi să spele putina Indivizii care arătau a funcţionari, uluiţi de consecinţele purtării lor violente, se retrăseseră mai adânc în mulţime, de unde să privească.

Mi-am rotit ochii, în căutare de ajutor. Un sergent american şi doi soldaţi, cu spatele spre noi, se duceau la o întâlnire cu omologii lor est-germani. în grupul băieţilor, amuzamentul se transformase în mânie. Brusc, doi dintre ei ţâşniră înainte pe lângă Bernard, dar purtătorul de drapel trecuse deja, împingân-du-se, de ultimul inel al curioşilor şi sprinta acum pe bulevard în sus. Dădu colţul pe Kochstrasse şi dispăru.

Cei doi îl urmăriră un timp, fără tragere de inimă, şi reveniră la punctul de plecare. Trebuiau să se mulţumească cu Bernard.

— Acum, valea, zise acesta sonor, gonindu-i cu fluturări de mână.

Tocmai mă întrebam dacă era mai firesc, sau, dimpotrivă, mai detestabil, ca indivizii cu svastici să fie nemţi, când cel mai scund dintre ei, o javră cu capul cât pumnul, îmbrăcată cu o jachetă de pilot, făcu un pas înainte şi-l lovi pe Bernard cu bocancul în fluierul piciorului. Am auzit izbitura blacheului în os. Cu un icnet de surprindere, Bernard căzu pe trotuar, parcă împăturindu-se.

Mulfimea scoase un mârâit dezaprobator, dar nimeni nu se clinti. Am păşit înainte şi i-am expediat agresorului un croşeu, fără să-l nimeresc. Dar eu nu prezentam interes pentru el .şi pentru ortacii lui. Se strânseseră în jurul lui Bernard, gata, îmi ziceam, să-l lovească cu picioarele până-şi dădea duhul. O ultimă privire spre corpul de gardă: nici urmă de sergent sau de soldaţi. L-am tras înapoi pe unul dintre băieţi, înşfăcându-l de guler, şi m-am întins după al doilea. Erau prea numeroşi pentru puterile mele. Deja vedeam două, poate trei ghete negre luân-du-şi avânt ca să izbească.

Dar nu mai făcură nici o mişcare, încremeniră cu toţii, fiindcă tocmai atunci ţâşni afară din mulţime o siluetă care se mişca repede în jurul grupului nostru, mitraliindu-i pe flăcăi cu aspre mustrări sacadate. Era o femeie tânără şi furioasă. O anima puterea străzii. Era credibilă. O contemporană a tuturor, un obiect al dorinţei şi aspiraţiilor. O vedetă - şi-i surprinsese tocmai când se purtau mai odios, chiar şi după proriile lor etaloane.

Dezgustul femeii avea în el o forţă de sorginte sexuală. Huliganii tocmai se dădeau bărbaţi, iar ea îi readusese la statutul de copii zvăpăiaţi. Nu-şi puteau permite să arate că se tem de ea, că bat în retragere. Dar exact asta făceau, chiar dacă semnele exterioare constau din râsete, ridicări din umeri, înjurături şoptite pe care i le adresau. Se prefăceau în sinea lor - şi unul faţă de altul - că se plictisiseră brusc şi că-şi puteau găsi alte

distracţii, aiurea. Porniră mai hotărâţi înspre Kochstrasse, dar femeia nu-şi domoli discursul acuzator. Probabil că şi-ar fi dorit s-o rupă la fugă ca să scape de ea, dar demnitatea îi obliga să se îndepărteze lent, legănându-se cu ifose, în timp ce ea se lua după ei, băieţii erau obligaţi să continue să miaune ca pisicile, cu degetele mari înfipte în centurile jeans-ilor.



Dostları ilə paylaş:

©2018 Учебные документы
Рады что Вы стали частью нашего образовательного сообщества.
?


haliarali-ilimi-tehnikali.html

haliarali-ilimi-teoriyali.html

haliarali-krishna-sanasi.html

haliarali-or-birzhalari.html

haliarali-sapani-bailau--2.html